Conține proteine, grăsimi, săruri minerale, iar compoziția sa se apropie de cea a plasmei, din care a rezultat. Compoziția și aspectul său diferă totuși după regiunea în care se găsește. Astfel, în intestine, limfa conține multe grăsimi și are un aspect laptos. În ficat, ea este bogată în proteine.
Sistemul limfatic conține vase limfatice, ganglioni și organele limfoide repartizate în diverse regiuni ale corpului.
Amigdalele, apendicele vermicular și splina sunt organe limfoide. Ele servesc drept depozit pentru celulele de aparare, cum ar fi limfocitele, care pot astfel să intervină la apariția unei infecții.
Ganglionii limfatici sunt mici aglomerări celulare de formă rotunjită, cu diametrul de 10-15mm, distribuiți sub formă de ciorchini de-a lungul vaselor limfatice. Fiecare ganglion este compartimentat în mai mulți foliculi limfatici bogați în globule albe, cum sunt limfocitele și macrofagele. Limfa care pătrunde în ganglioni este filtrată de foliculi limfatici și debarasată de eventualii săi agenți infecțioși.
Amigdalele sunt conglomerate de foliculi limfatici, în care abundă celulele de aparare. De formă rotunjită, ele sunt acoperite de o mucoasă. Se întâmplă frecvent ca ele să se umfle, în timpul unei angine. Celulele lor sunt în acest caz angajate într-o luptă încrâncenată împotriva bacteriilor ofensive. Ganglionii pot atunci să-și mărească volumul și să fie palpați la nivelul gâtului, ceea ce înseamnă că vin în ajutorul amigdalelor.
Apendicele este situat între intestinul subțire și cel gros. Cu o lungime de 8 cm, are și el foliculi limfatici, care îi permit să ajute organismul la combaterea infecțiilor. Are totuși un rol minor, iar absența sa nu perturbă cu nimic echilibrul mediului inferior al organismului.
Alt organ limfoid, splina este situată în partea de sus a abdomenului și cântărește cam 150g la adult. Funcția sa principală este distrugerea globulelor roșii utilizate, dar ea joacă un rol important în sistemul imunitar. Splina cuprinde minusculii foliculi repartizați în două grupe: unii sunt compuși din limfocite imature, iar ceilalți din limfocite mature. Celulele defensive ale foliculelor asigură funcțiile imune ale splinei, producând anticorpi.
Circulația limfei se face dinspre țesuturi spre sânge, prin intermediul valvelor și datorită contracției mușchilor netezi ai peretelui vaselor. Limfa este captată în țesuturi de capilarele limfatice, al căror perete îl străbate, și condusă la ganglioni. După ce a fost filtrată, ea este evacuată spre spațiile interstițiale. Capilarele limfatice o colectează din nou pentru a o direcționa spre inimă. Limfa străbate tuburi din ce în ce mai importante: vase, trunchiuri, canale limfatice, apoi canalul toracic, vasul-amiral al sistemului limfatic, care deversează limfa în sânge la nivelul venelor situate la baza gâtului. Limfa drenează astfel mediul intern, jucând rolul de supapă de „preaplin”.
Structura sistemului limfatic seamană cu cea a sistemului sanguin: ea cuprinde în același timp vase și organe. Analogia se oprește aici pentru că, în sistemul limfatic, aceste două părți sunt total independente una de alta. Vasele limfatice vehiculează limfa spre inimă, în timp ce organele limfatice servesc la stocarea limfocitelor care asigură apărarea organismului.
Rețeaua limfatică este constituită în primul rând din vase prezente în toate țesuturile, între celulele și capilarele sanguine. Doar sistemul nervos central, oasele, dinții și măduva osoasă sunt lipsite de sistem limfatic.
Altă specialitate a rețelei limfatice: vasele sale sunt dotate cu un sistem de uși care se deschid și se închid în funcție de presiunea existentă în compartimentul interstitial. Aceste valvule împiedică refluarea limfei. Odată ajunsă în capilarele limfatice, ea se scurge spre vasele limfatice și se îndreaptă spre inimă. Aceste vase seamană mult cu venele. Vasele limfatice superficiale urmează același itinerar ca venele superficiale, iar vasele profunde iau calea arterelor profunde.
Diametrul vaselor crește progresiv pe masură ce limfa se apropie de inimă. Fiecare regiune a organismului are propriile sale vase limfatice. Cele ale gâtului drenează limfa de la nivelul capului si al gâtului. Vasele regiunii abdominale conduc limfa de la nivelul organelor abdominale, cum ar fi stomacul, ficatul, pancreasul și intestinele, spre ganglionii limfatici ai abdomenului. Apoi intră în acțiune ganglionii care-și încep activitatea de epurare. Odată debarasată de particulele sale nocive, limfa pornește din nou spre alte vase limfatice înainte de a ajunge în circulația venoasă.
Cele mai mari vase din această rețea formează așa-numitele trunchiuri limfatice. Limfa care parvine la nivelul toracelui se împarte în două canale. Cele două canale deversează limfa filtrată în circulația venoasă, la baza gâtului, la punctul de joncțiune dintre vena jugulară internă și vena subclavie.
Spre deosebire de circulația venoasă, circulația limfatică funcționează fară a fi pompată. Aceasta e pusă în mișcare de contracțiile mușchilor scheletici. Ea se scurge variindu-și debitul în funcție de presiunile provocate de cavitatea toracică la fiecare inspir. Totuși, sistemul cardio-vascular participă în mare parte la această circulație, prin extremitatea tecilor conjunctive care învelesc toate vasele, fie că sunt sanguine, fie limfatice, comunicând acestora din urmă vibrațiilor primelor. Pulsațiile arterelor contribuie astfel direct la progresia limfei.
Contracțiile mușchilor netezi, situați în pereții canalelor limfatice, favorizează revarsarea finală a limfei în circulația venoasă. Din această cauză ea nu se scurge la fel de ușor și rapid ca sângele. O activitate fizică nu poate decât să amelioreze circulația sa și deci drenajul subsțantelor nocive.
Sistemul limfatic are mai multe funcții esențiale comune cu sistemul sanguin. Cele două sisteme participă activ la homeostazie, echilibrul mediului intern. Ele reprezintă o modalitate de transport al principiilor nutritive și al deșeurilor dintr-un loc al organismului într-altul. Ambele dispun de mecanisme de apărare împotriva infecțiilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu