Sistemul reproducător

Reproducerea

      Sexualitatea are două fațete. Fiziologic, ea este destinată asigurării reproducției. Ea are, de asemenea, aspecte emoționale și afective esențiale. Vârsta începerii vieții sexuale sau alegerea unui partener nu sunt legate doar de niște imperative fiziologice.
      Obiectul sexualității nu este decât rareori reproducerea. Viața sexuală debutează din prima copilărie. În timpul suptului, gura este un important instrument de obținere a satisfacției…
      Apoi, în timpul învățării noțiunilor de curățenie, interesul se deplasează spre zona anală, înainte de a trece spre organele genitale. La vârsta adultă, o sexualitate satisfăcătoare este resimțită ca o împlinire.          
       Reproducerea nu este posibilă decât în timpul unei anumite perioade a vieții. Fetele și băieții intră în perioada procreerii la pubertate. Aceasta se traduce prin modificări ale organelor genitale și prin capacitatea de a produce celule sexuale, gameții.
        În timp ce toate celulele corpului posedă 23 de perechi de cromozomi, gameții au doar câte un exemplar unic al acestor 23 de cromozomi. Ei iau naștere din celule sușă cu 46 de cromozomi care au suferit o diviziune deosebită, denumită meioză.
        La bărbat, celulele sușă ale spermatozoizilor ramân adormite în testicule pâna la pubertate. În această perioadă, debutează producția de spermatozoizi. Este un proces continuu, care se desfășoară pâna la o vârsta înaintată. La femeie, celulele sușă ale ovulelor își încep meioza chiar înainte de naștere, în timpul vieții embrionare. Dar maturizarea lor nu se va realiza decât mult mai târziu, în momentul ovulației.
Începând de la pubertate și până la menopauză, se instaurează ciclul menstrual, care durează aproximativ 28 de zile. La debutul unui ciclu, ovulul este adăpostit într-o cavitate mică, formată din câteva celule aplatizate: foliclulul. Acest folicul se maturizează și crește timp de 14 zile, la căpătul carora se sparge și eliberează ovulul, care este captat de trompa uterină. Dupaă această ovulație, foliculul se transformă în corp galben: el secretă un hormon care provoacă îngroșarea mucoasei uterine în vederea întâmpinării unui eventual ou. 14 zile mai târziu, dacă fecundarea nu a avut loc, acest cuib se detașează și este evacuat de menstruație.
Pentru că fecundarea să se producă, trebuie ca raportul sexual să aibă loc în momentul potrivit, adică în cele 48 de ore care preced ovulația — spermatozoidul supraviețuieste aproximativ două zile în căile genitale feminine — sau în cele două-trei care urmează după ea.
       Din nefericire, ciclul menstrual nu este întotdeauna regulat. Este controlat de secrețiile hormonale ale ovarelor, ele însele guvernate de alți hormoni produși de hipofiză și hipotalamus. Cum aceste secreții ale hormonilor variază în funcție de stres sau de starea de sănătate, prevederea ovulației este dificilă.
Multe cupluri sunt afectate de probleme de sterilitate. La femeie, aceasta poate avea cauza anatomică, imună sau biologică. Sterilitatea masculină este în general datorată absenței spermei sau spermatozoizilor, sau unor anomalii precum o lipsă de mobilitate a spermatozoizilor.
       În momentul ejacularii sunt emiși de la 2 la 6 cm cubi de spermă, conținând în jur de 250 milioane de spermatozoizi. Aceste minuscule celule au un cap umflat și un flagel lung care servește propulsării lor. Spermatozoizii ajung la colul uterin, traversează uterul și se angajează în trompe. Doar câteva sute de spermatozoizi ating ovulul și îl înconjoară. Dintre aceștia, doar unul singur ajunge să-l penetreze.
       Nucleele a două celule fuzionează și dau naștere unei celule ou cu 46 de cromozomi; aceasta este fecundarea. Oul este supus apoi unei serii de diviziuni și migrează spre uter. El se fixează în mucoasa uterina la aproximativ o săptamână după fecundare. După nouă luni se va naște copilul provenit din această întâlnire.
De la concepere la naștere sunt suficiente nouă luni pentru ca o celulă unică, rezultată din unirea dintre un ovul și un spermatozoid, să genereze o ființă umana completă. Această perioadă este bogată în evenimente. Corpul mamei suferă importante modificări pentru a adăposti viața. Transformările embrionului sunt de-a dreptul spectaculoase.
        Întârzierea menstruației este deseori primul semn care anunță o sarcină. Alte indicii pot fi detectate foarte rapid: temperatura ușor crescută, grețuri, chiar vărsături, congestia sânilor, emotivitate excesivă, nevoia crescută de somn sau modificări ale obiceiurilor alimentare… Sunt tot atâția indicatori ai modificărilor de activitate hormonală care însoțesc sarcina.
Examenul ginecologic confirmă diagnosticul. Uterul este moale, colul este violaceu, iar glera cervicală este absentă. În uter, embrionul crește rapid.
        Trei săptămâni după fecundare, se prezintă ca un buton legat prin cordonul ombilical de peretele unui „sac” umplut cu lichid amniotic. Butonul ia curând forma unui disc, în care se individualizează două foițe, apoi trei… În sfârșit, se realizează schița organelor. „Mugurii” brațelor și picioarelor sunt prezenți din a patra săptamână. La cinci saptamâni după fecundare, inima bate! Și, la capatul a șapte saptamâni, există principalele organe.
        La opt saptamâni după concepție, fața embrionului s-a umanizat, apar ochii și urechile, și există toate organele: din embrion, devine făt. Nu măsoară decât 30 de milimetri și mai are de străbătut un drum lung înainte de a se naște. În timpul vieții fetale, organele sale devin progresiv funcționale.
Primele trei luni sunt uneori dezagreabile pentru mama. Cu toate că e încă puțin vizibilă, sarcina se manifestă prin senzații abdominale neobișnuite și chiar prin tulburări digestive sau nervoase care sunt expresia importantului efort interior care se realizează. Aceste simptome dispar în general în cel de al doilea trimestru de sarcină.
        În timp ce uterul crește în volum, abdomenul se mărește și pielea de la nivelul său se subțiază. Apare uneori o linie verticală, închisă la culoare, între buric și simfiza pubiană. Pot aparea pete la nivelul feței: este faimoasa masca de sarcină. Mama crește în greutate, iar sânii i se îngreunează.
Fătul își urmează și el dezvoltarea. Mișcă, chiar dacă la început mișcarile sale sunt imperceptibile. Traiește experiența primelor senzații: gustă lichidul amniotic și reacționează atunci când se apasă pe burta mamei. Îi cresc părul și unghiile. Celulele nervoase se multiplică și creierul capată formă. Anumite organe, de exemplu rinichii, sunt la locul lor foarte devreme: fătul urinează în lichidul amniotic! Sexul său se diferențiază de asemenea de la începutul vieții sale.
        În a cincea și a șasea lună, mica ființă umană își pune în funcțiune organele. Testează mișcările respiratorii, înghite… Cu certitudine, doarme mult cca 18 ore pe zi. Dar când este treaz, face gimnastică! La începutul celui de al treilea trimestru de sarcină, fătul este foarte fragil. Sistemul nervos, dată fiind complexitatea sa, continuă să se organizeze. În realitate, nu se va desăvârși decât la un anumit timp după naștere. Dar deja aude și este capabil să vadă.
Sarcina sa principală este de acum să crească în greutate. Alimentat de placentă, prin intermediul cordonului ombilical, el crește cu 250 grame pe saptamână în timpul celei de a opta luni. Locul începe sa fie mai strâmt și fătul se plasează în mod normal cu capul în jos. Deoarece apasă pe vezică, pe aparatul digestiv și pe diafragmă, mama începe să simtă des nevoia de a se urina, începe să aibă arsuri la nivelul stomacului, să gâfâie repede. Se apropie de termen.
         Cu puțin timp înaintea nașterii, capul fătului se angajează în bazin și apar primele contracții uterine. Atunci când devin ritmate, frecvente și dureroase, a început travaliul. Colul uterin se scurtează și se dilată, sacul amniotic se rupe și lasă să se scurgă lichidul. Sub efectul contracțiilor din ce în ce în ce mai dese și mai intense, fătul coboară, apoi este ajutat de moașă. După ce nou-născutul a ieșit complet, este pus peste mama și cordonul este tăiat. La scurt timp, placenta este extrasă. Nou-născutul începe o nouă viață, în aer liber.
Pusă la punct la Glasgow de Ian Donald în 1958, ecografia a modificat considerabil concepțiile despre dezvoltarea fătului. În uter, fătul este văzut crescând, dezvoltându-se, este surprins în timp ce își suge degetul, se observă reacțiile sale la sunetele vocilor familiare.
        Ecografia, ca și radarul submarinului, înregistrează reflectarea ultrasunetelor, care nu sunt percepute de urechea umană. Sonda este aplicată pe pielea unsă cu gel a burții mamei. Semnalele sunt traduse în imagini și vizualizate pe ecran. Observațiile variază în funcție de vârsta embrionului sau a fătului. La opt saptamâni de amenoree (absența menstruației mamei), poate fi măsurat de la cap la fese și pot fi numărate pulsațiile inimii. Două săptamâni mai târziu, se disting capul și membrele. Craniul și coloana vertebrală sunt perfect vizibile la două-zeci de săptamâni…
        De-a lungul sarcinii, poate fi astfel supravegheată creșterea scheletului și a cutiei craniene, ca și a maturizării organelor. Se practică uneori examene complementare, cum ar fi amniocenteza, o puncție a lichidului amniotic în care se gasește fătul, care permite în special examene genetice. Se știe acum ca fătul nu este o ființă vegetativă. El se mișca, înghite, aude, reacționează. Ce simte exact ramâne un mister.
Un individ se formează de la concepere pâna la moartea sa, dar unele etape sunt mai fecunde în transformări decât altele. Prima copilărie este perioada principalelor achiziții; câțiva ani mai târziu intervine pubertatea, care anunță intrare în vârsta adultă. Curând, creșterea se încheie. Debutează atunci o lungă perioada în timpul careia corpul se modifică puțin: principalele transformări sunt datorate îmbătrânirii, uzurii organismului.
Dezvoltarea nou-născutului este etapa cea mai spectaculoasă. În multe privințe, aceasta seamăna cu un adult în miniatură. Era totuși considerat, înainte, ca o ființă vegetativă, ocupată doar să manânce și să doarmă. Astăzi, îi sunt recunoscute competențe formidabile și personalitatea. De la naștere, dezvoltarea micii ființe se face pe planuri diferite. Creșterea începută în uter continuă. Ea este comandată în special de hormoni hipofizari de creștere și necesită o alimentație echilibrată. Aportul de produse lactate, la sugar, ramâne esențial pentru a permite o bună dezvoltare a țesuturilor osoase.
       Toți mușchii și organele își măresc dimensiunile. Ochii, de exemplu, cresc cu 30% în timpul primelor cinci ani ai vieții. Aceste transformări sunt în principal de ordin cantitativ. Doar sistemul nervos suferă modificări funcționale notabile. Până la vârsta de doi ani, greutatea creierului crește rapid; țesuturile de susținere se dezvoltă și se stabilesc nenumarate conexiuni nervoase. Neuronii capată, de asemenea, o teacă de mielina, substanță care le ameliorează performanțele în materie de conducere a influxului nervos.
Paralele cu această maturizare, o serie de deprinderi completează dezvoltarea psihomotorie a bebelușului. La două luni, sugarul surâde și își ține capul; la patru luni, capată conștiință de sine. Pe la un an, bebelușul începe să meargă, se conformează unor instrucțiuni simple, ține obiecte între police și index, pronunță primele cuvinte. Stăpânirea propriului corp și a limbajului nu vor înceta să progreseze.
       Patrimoniul nostru genetic cuprinde informațiile care asigură buna desfașurare a acestor acțiuni de învățare. Copilul își construiește personalitatea și inteligența în interacțiune cu anturajul său.
După vârsta de doi ani, ei își perfecționează motricitatea, limbajul, capacitatea de a raționa și începe să integreze regulile sociale. Creșterea va continua pâna la adolescență.
       Pubertatea este o etapă fundamentală care va declanșa trecerea la adolescență. Această perioadă este caracterizată prin dezvoltarea caracterelor sexuale secundare și printr-o accelerare a creșterii, care apare spre 12 ani la fete și spre 14 ani la băieți. Ea este însoțită de modificaări morfologice ale organelor genitale și ale organelor genitale și ale aspectului general: pilozitatea, musculatură, glasul gros la băieți, sânii la fete etc.
La ieșirea din această perioadă a „crizei adolescenței”, se intră în vârsta adultă. Corpul începe deja sa fie uzat, într-o manieră imperceptibilă. Atunci când ești în plină „floare a vârstei”, nu acorzi deloc atenție acestui fapt, cu atât mai mult cu cât perioada este deseori bogată pe plan afectiv și social. Variații ale greutătii, apariția primelor riduri sau a primelor fire de par alb indică totuși că organismul îmbătrânește.
       Îmbatrânirea este un proces normal care afectează atât celulele cât și organele și țesuturile. Biologic, specia umană pare programată pentru a trăi aproape 120 de ani. Totuși speranța medie de viață este mult mai scăzută decât această cifră. Pe lânga modul de viață, factorii ereditari explică inegalitățile în ceea ce privește speranța de viață.
       Cu vârsta, anumite funcții, cum ar fi vederea sau auzul se alterează și capacitatea lor scade. Afecțiunile aparatului cardio-vascular sau ale aparatului locomotor devin mai frecvente. La femeie, rarefacția țesutului osos se accentuează după menopauză.
       Persoanele vârstnice sunt ținta unor boli tipice de uzură a organismului. Unele forme de cancer, de exemplu, sunt legate de incapacitatea crescândă a organismului de a interveni în alterările care apar din ce în ce mai frecvent. Totuși, datorită progreselor medicinei, mulți pot spera astăzi să atingă o vârstă avansată, să profite cu serenitate de timpul liber pe care îl oferă pensia. Și pâna în ultimele momente ale vieții, personalitatea se poate îmbogăți.

Ereditatea

      Fiecare individ moștenește de la părinții săi câteva caractere fizice, forma feței, culoarea părului sau o afecțiune congenitală… Uneori asemănarea este foarte evidentă. Alteori, este mai discretă sau chiar invizibilă, în ceea ce privește funcționarea organelor noastre.
      ADN-ul, sau acidul dezoxiribonucleic, este principalul constituent al cromozomilor și suportul chimic al eredității. Aceasta moleculă foarte specială posedă două proprietăți remarcabile. În primul rând, ea se reproduce identic la fiecare diviziune celulară. Datorita acestui mecanism, două celule provenind dintr-o celula-mamă conțin copii conforme ADN-ul său. În al doilea rând, ADN-ul conține programul de fabricație a moleculelor esențiale: proteinele. O genă este un segment de ADN care deține instrucțiunile care permit sinteza unei anumite proteine. Enzimele, anticorpii, și hormonii sunt proteine.
Fiecare celulă a organismului conține un patrimoniu genetic, adică același ansamblu de gene. Totuși, ea nu-l folosește în totalitate. De la dezvoltarea embrionară, în momentul diferențierii celulelor, anumite gene sunt inactivate. Teoretic, o celulă a pielii poate fabrica pigmentul care ne colorează ochii. Dar ea a fost destinată unui rol specific pielii și nu o va face.
      Patrimoniul genetic al unui individ este unic. Pentru specia umană, fiecare celulă conține 23 de perechi de cromozomi. Ansamblul ar conține astfel aproximativ 35000 gene. Fiecare dintre aceste gene poartă informația legată de un caracter și fiecare are o localizare precisă pe unul sau altul dintre cromozomi.
Toate aceste gene există în mai multe versiuni, denumite alele, iar genomul nostru conține o combinație originală de alele. Astfel, trei versiuni ale aceleiași gene codifică grupele sanguine ale sistemului ABO.
În timpul fecundării, oul mostenește dintr-un lot cromozomi materni. Fiecare caracter ereditar este deci guvernat de un cuplu de alele. Acestea pot fi identice — părinții pot aparține aceleiași grupe sanguine — sau diferite. În acest caz, caracterul exprimat poate să reflecte prezența numai a uneia dintre cele două alele, numită dominantă, și să o mascheze pe a celeilalte, numită recesivă. Când efectele celor două alele prezente coexistă, ele sunt codominante. Astfel, când ai grupă sanguina AB, ai moștenit cele două alele codominante A și B.
      Particularitățile noastre individuale nu pot fi imputate în întregi ascendenței unuia sau altuia dintre părinții noștri. Majoritatea caracterelor observabile sunt guvernate de mai multe gene. Pentru un caracter dat, copilul poate fi diferit de cei doi părinți ai săi dacă prezintă o combinație de gene originală. Culoarea pielii, de exemplu, este rezultatul unui asemenea compromis. În alte cazuri, partea eredității este dificil de deosebit. Ești gras pentru că manânci prea mult sau pentru că ai moștenit o genă predispozantă pentru obezitate. Este deseori dificil de răspuns la acest tip de întrebare, căci factorii sunt multipli și nu întotdeauna cunoscuți.
Oricum ar fi, ereditatea joacă un rol major. Ea explică și anumite tipuri de patologie, bolile ereditare sau congenitale, care sunt legate de prezența uneia sau a mai multor gene defectuoase. S-au descoperit 5000: hemofilie, daltonism, albinism, mucovoscidoza, miopatii… Identificarea genei care reprezintă cauza nu permite întotdeauna repararea defectului sau, dar poate deschide calea unui diagnostic prenatal, sau a unei terapii genetice, care încearcă să corijeze gena defectată.
      Aceste perspective suscită o reflecție etică. Poate fi modificată fără efect negativ însăși esența individualității. Pentru mulți, cunoașterea genelor nu reprezintă mai mult decât o speranță. Un vast program de cercetare, destinat descifrării „literă cu literă” a totalității patrimoniului genetic uman, a fost lansat în 1990. Această întreprindere gigantică, abordată frontal de mai multe țări, printre care Statele Unite, Franța și Marea Britanie, a ajuns la termen în anul 2000. A început astfel un lung studiu al rolului fiecărei gene decriptate.